Am reușit, datorită unei gripe, să citesc O istorie sinceră a poporului român (Florin Constantiniu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999). Mi-a arătat măsura foarte limitată a cunoștințelor de istorie a românilor asimilate în școală, și mi-a confirmat originile acestui popor format din oameni capabili, dar blegi, care acceptă să fie conduși de oameni incapabili şi plini de un "tupeu jegos", cum spunea o profă din liceu...este o dublă epopee: una a luptei celor mulți, pentru libertate și unitate națională, umbrită și "săpată" până la înfrângere, de cea a luptei pentru propriul interes, dusă de conducătorii celor mulți, dar proști.
Am extras din ea câteva fragmente care ilustrează exact cele spuse de mine mai sus:
După primul război mondial, după înfrângerile care au dus la refugierea populaţiei și a guvernului la Iași, “în jurnalul său personal, Octavian Goga, refugiat din Transilvania în Regat, a scris cele mai aspre rânduri de condamnare a clasei politice româneşti: “Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei...Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii cari s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii cotrabandişti. [...] Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşată de meningita morală. Ţara în care un Morţun e ministru de Interne, un aşa-zis Porcu (Al. Constantinescu – n.n.) stâlp de partid, cu conducători simpli hoţi la drumul mare, trebuia să ajungă la marginea prăpastiei””
Înainte de intrarea în cel de-al 2-lea război mondial, în urma pierderii fără luptă a Transilvaniei, Bucovinei, Basarabiei şi Cadrilaterului, “Zguduit de tragedia neamului, un modest profesor de liceu din Turda, Ion Fodoreanu, făcea în jurnalul său o analiză necruţătoare a cauzelor dispariţiei României Mari, a izolării ţarii noastre: “neamul românesc este sfârtecat de vecinii duşmani. Ni se pare o nedreptate strigătoare la cer, o crima aşa de mare contra umanităţii şi a civilizaţiei încât am aştepta ca toată lumea să se revolte contra acestor barbari, toată lumea să ne ajute ca să ne salvăm fiinţa neamului, să se indoieşeze cel puțin de toate nenorocirile care ne-au ajuns. Totuşi, nimeni nu se mişcă, nimeni nu protestează, noi singuri ne zbatem. Cei care ne-ar putea uşura suferinţele printr-un gest ne lasă să suferim până la capăt. De ce această izolare şi această muţenie în jurul nostru? Nu din cauza imprejurărilor externe. Ci pentru că suntem nevrednici, pentru că ne meritam soarta, pentru că nu merităm nicio consideraţie din partea niciunui mare popor, pentru că suntem vinovaţi cu toţii, până la ultimul de nenorocirile noastre. Care este vina noastră? Este de căutat în chiar concepţia noastră de viaţă. Scopul vieţii noastre este huzureala, luxul, trândăvia, destrăbălarea. Cărările vieţii noastre erau chiulul, şmecheria, învârteala, favoritismul, nepotismul, furtul. Am fost narcotizaţi, prin şcoală şi propagandă naţională, cu idei prea frumoase despre virtuţile neamului nostru, pe care le-am luat de bune şi adevărate, le-am pus la căpătâiu, le-am atârnat la butonieră sau la pălărie, le-am fluturat în vânt cu ocazia sărbătorilor naţionale, dar am continuat să trăim şi să fim cu totul altfel decât ne afişam. Şi într-o zi minciuna în care am trăit s-a răzbunat, iluziile s-au prăbuşit şi noi am rămas atăta cât eram, aşa cum meritam: nişte nemernici, uitaţi în voia soartei.[...]Statul care s-a numit “România Mare” a suferit, între altele, de o lipsă capitală: lipsa unui ideal superior şi activ, a unei idei-forţă, capabilă să o trezească, să pună în mişcare şi să canalizeze energiile neamului. Toate virtuţile strămoşilor şi părinţilor noştri, toată gloria trecutului nostru apropiat sau depărtat au rămas vorbe goale cât timp în noi au fost lăsate în amorţire sau au fost necunoscute şi înăbuşite în sânge, atunci când s-au trezit”
Ana Blandiana ne-a caracterizat drept un "popor vegetal", iar opinia publică internaţională a emis evaluarea "Mămăliga nu explodează!" în perioada dictaturii ceauşiste, când poporul român îndura fără să crâcnească condiţiile proaste de trai pentru îndeplinirea obiectivelor socialiste.
